A fi vulnerabil

Zilele astea i-am vorbit iubitei despre mine, despre ceea ce mă doare. I-am vorbit despre neputința și tristețea mea. Fără să ironizez, fără să insinuez că ea ar fi responsabilă, în timp ce povesteam, retrăiam momentele respective. În felul ăsta am putut fi ascultat, iar ea a simțit ce am simțit și eu atunci. A empatizat cu mine, iar în articolul de azi am să-ți vorbesc despre ce înseamnă a fi vulnerabil.

În timp ce-mi asculta durerea, emoția, am simțit cum mă liniștesc, cum mă vindec. Așa mi-am recunoscut și părți din mine care aș fi preferat să dispară, sau să nu fie deloc. Părți pe care îmi e greu să le recunosc 🙂

Toate astea au fost posibile când mi-am dat voie să fiu vulnerabil, așa că îți voi scrie despre asta.

Ce înseamnă a fi vulnerabil:

Definiția din DEX este: adj. Care poate fi rănit. ♦ Fig. Care poate fi atacat ușor; care are părți slabe, defectuoase, criticabile.

Din păcate, noi am “cumpărat” explicația asta și o aplicăm în viață noastră așa că, atunci când ne simțim vulnerabili, adoptăm ori o atitudine indiferentă, rece, ori agresivă. Cine își dorește să poată fi atacat ușor? Să aibă părți “defectuoase”? De multe ori chiar atacăm “preventiv” atunci când ne simțim descoperiți în fața cuiva 🙂

Cu toate astea, pentru a avea o relație profundă cu cineva, e nevoie să riscăm. E nevoie să ne deschidem în fața persoanei respective. E nevoie să spunem adevărul, să recunoaștem ce ne-a durut și ce ne dorim să se schimbe. E nevoie să arătăm cine suntem cu adevărat.

Am putea redefini, deci, vulnerabilitatea ca fiind curajul de a-ți asuma părțile nedorite în fața cuiva, de a te deschide.

Brené Brown spune că vulnerabilitatea stă la baza rușinii, a fricii și a straduinței noastre de a merita și de aceea o privim ca pe ceva negativ. Spune că ne-am obișnuit să o amorțim.

De ce ne prefacem că nu suntem vulnerabili:

Eu cred că mai există un motiv pentru care o amorțim. Am învățat că nu e bine să arătăm “punctele slabe”. Că e bine să nu punem la suflet, că e bine să ne prefacem că nu ne pasă, că trecem ușor peste greutăți.

Am învățat să mințim și nu a fost ușor și nici nu s-a întâmplat repede. Am pus umărul ani și ani înspre a ne minți și a cumpăra concepte false.
Când cineva ne întreabă ce s-a întâmplat, răspundem că nu s-a întâmplat nimic… Mai mult, inventăm repede o explicație, o eschivă. Mințim că să arătăm cât suntem de puternici, că suntem în control.

Cu toate astea, unul din motivele pentru care îndrăgim copiii este că ei sunt vulnerabili …

Un alt motiv pentru care eliminăm vulnerabilitatea din relațiile interumane este frica. Frica de a fi abandonați, de a nu fi iubiți așa cum suntem, de a fi judecați, de a pierde ceva sau pe cineva.

Mai multe despre frică găsești în acest articol.

Un altul este că riscăm să fim penibili. 
Din păcate, conceptul de a fi penibil este prost înțeles. Copiii “greșesc” des, fac lucruri “nelalocul” lor, sunt “penibili” mai tot timpul. De fapt ei așa ÎNVAȚĂ și sunt AUTENTICI. Doar atunci când greșim, când apare un “accident” sau ceva imprevizibil în viată noastră, suntem sau măcar avem șansa să fim autentici. În rest facem totul (sau peste 95%) pe pilot automat. Să fim autentici, sau să avem relații autentice e ceva ce ne dorim cu toții, nu? Dar cum am putea să fim așa dacă nu ne asumăm și părțile nedorite? Dacă nu ne dăm voie să fim vulnerabili?

Ce putem face:

Soluția este să practicăm conștient și constant deschiderea în fața celorlalți, dar și în fața întâmplărilor neprevăzute din viață. Să ne dăm voie să greșim, să (ne) recunoaștem când ceva ne afectează și să o verbalizăm, fără însă a da vina pe ceilalți.