Zilele astea i-am vorbit iubitei despre mine, despre ceea ce mă doare. I-am vorbit despre neputința și tristețea mea — fără să ironizez, fără să insinuez că ea ar fi responsabilă. În timp ce povesteam, retrăiam momentele. Așa am putut fi ascultat, iar ea a simțit ce simțisem și eu atunci. A empatizat cu mine.

În timp ce-mi asculta durerea, am simțit cum mă liniștesc, cum mă vindec. Așa mi-am recunoscut și părți din mine pe care aș fi preferat să le fac să dispară. Părți pe care îmi e greu să le recunosc 🙂 Toate astea au fost posibile când mi-am dat voie să fiu vulnerabil.

Ce înseamnă, de fapt, a fi vulnerabil

Definiția din DEX: care poate fi rănit; care poate fi atacat ușor; care are părți slabe, criticabile. Din păcate, noi o privim ca pe ceva negativ și ne-am obișnuit să o amorțim.

De ce ne prefacem

Cred că mai există un motiv pentru care o amorțim. Am învățat că nu e bine să arătăm „punctele slabe”. Că e bine să nu punem la suflet, să ne prefacem că nu ne pasă, că trecem ușor peste greutăți.

Am învățat să mințim — și nu a fost ușor, nici nu s-a întâmplat repede. Am pus umărul ani și ani înspre a ne minți.

Când cineva ne întreabă ce s-a întâmplat, răspundem că nu s-a întâmplat nimic. Inventăm repede o explicație, o eschivă. Mințim ca să arătăm cât suntem de puternici, că suntem în control. Și totuși, unul dintre motivele pentru care îndrăgim copiii este că ei sunt vulnerabili.

Frica și riscul de a fi penibil

Un alt motiv pentru care eliminăm vulnerabilitatea din relații este frica. Frica de a fi abandonați, de a nu fi iubiți așa cum suntem, de a fi judecați, de a pierde ceva sau pe cineva. (Mai multe despre ea, în articolul Ce este teama.)

Un altul e că riscăm să fim penibili. Din păcate, conceptul ăsta e prost înțeles. Copiii „greșesc” des, fac lucruri „nelalocul” lor, sunt „penibili” mai tot timpul. De fapt, ei așa ÎnVAȚĂ — și sunt AUTENTICI.

Doar când greșim, când apare un accident sau ceva neprevăzut, avem șansa să fim autentici. În rest, facem totul pe pilot automat.

Să fim autentici, să avem relații autentice — ne dorim cu toții, nu? Dar cum am putea, dacă nu ne asumăm și părțile nedorite? Dacă nu ne dăm voie să fim vulnerabili?

Ce putem face

Soluția este să practicăm conștient și constant deschiderea în fața celorlalți, dar și în fața întâmplărilor neprevăzute. Să ne dăm voie să greșim, să (ne) recunoaștem când ceva ne afectează și să o verbalizăm — fără însă a da vina pe ceilalți.

P.S. Cel mai rapid antrenament de vulnerabilitate pe care-l știu: să fii tu, cu o cameră pornită în față. Despre asta e Camera Confident.