Iluzia perfecțiunii
Suntem bombardați în fiecare zi cu perfecțiune. Cu reușite. Pe toate platformele, în toate publicațiile se vând idealuri, moduri de a reuși. Succese, ținte atinse, locuri în care unii sunt acum, iar noi abia îndrăznim să visam că am putea ajunge vreodată acolo. Și până și gândul la asta pare un păcat. Eșecul nu este o opțiune. A fi mediocru însemnă că trebuie să fii omorât, eliminat de pe această planetă.
Suntem capabili cu ajutorul tehnologiei să postăm cele mai frumoase idei și imagini. În ziua de azi vedem DOAR poze perfecte pe facebook sau instagram cu oameni pe care îi știm. Poze care acum puțin timp costau o avere să fie realizate. Poze pe care le vedeam doar în reviste precum Life.
Poze perfecte, de colecție. Cunosc personal oameni care arată impecabil în poze, dar realitatea de zi cu zi le arată altceva.
Vrei să ai ceva? Să devii cineva? E posibil, totul e posibil în ziua de azi.
We can do anything, they say…
Dar oare e chiar așa? Ce s-a întâmplat cu partea comună, obișnuită, chiar mediocră a lumii? Dacă toți putem fi și suntem perfecți, cum rămâne cu restul? Cei care întrețin și fac ca iluzia perfecțiunii să funcționeze? Ce facem cu simplele iubiri? Eșecuri, tristeți, simple dureri…
Ce facem cu viată de zi cu zi? Cu tristețile, neputințele și eșecurile noastre.
Well… fuck them! Un om care nu vrea să fie perfect nu merită nimic. Un om obișnuit nu mai are loc aici. Nu e iubit și dorit pe nicăieri.
Trebuie să strălucești, nu-i așa? FIE CĂ VREI SAU NU.
Avem tone de influenceri, de alcool, de droguri și de citate care ne încurajează să aruncăm pe geam tristețea, durerea. Tone de medicamente care funcționează, chiar dacă doar pe termen scurt…
Nu mai are legătură cu tine, cu cine ești, cu ce vrei.. E esențial să devii perfect, să fii pozitiv să inpiri oamenii să te măriți și să faci o firmă care va salva lumea.
E important în ziua de azi să arăți că ești pefect, chiar dacă lumea dragă moare în jurul tău. Rude, prieteni, cățelul și pisica pe care o ai de 15 ani… Nu contează, vei trece și peste asta. Trebuie să fii mai bun de atât! Ce a fost a fost, trebuie să privești înainte!
Da-l în mă-să de tată, da-o în colo de iubire, Dumenezeu nu îți da decât atât cât poți duce. Vei trece și peste asta, vei reuși!
Dar oare e chiar atât de rău să fii mediocru? Oare e chiar așa rău să admiți că nu le știi pe toate și că oricum ne mințim încontinuu turbați de a obține aprobarea altora?
Poate chiar mediocritatea de care fugim acum e primul pas către noi înșine.
Poate chiar ratarea de care fugim atât este indiciul cel mai valoros că nu ăsta e drumul pe care trebuie să merg.
Cum ar fi dacă chiar durerea și tristețea ne aduc mult mai aproape de sufletul nostru și nu iluzia reușitei? Ce ar fi dacă am începe să ne îndrăgim unii pe alții tocmai pentru că nu suntem perfecți și nici nu vrem asta? Cum ar fi să reîncepem să ne ascultăm cu adevărat? Cum ar fi dacă am înceta să ne prefacem că suntem în control și că totul va fi bine?
Să alocăm 5 minute pe zi celor dragi doar de dragul de a vorbi cu ei? Chiar dacă nu sunt perfecți.
Îmi aduc bine aminte că un 5 la română în liceu mă făcea să dansez o săptămâna. Pentru că puteam să mă văd cu prietenii mei. Cu iubita mea. Cu sentimentul de libertate.
Am descoperit că reușita, la fel ca și alcoolul și drogurile aduc plăcere doar pe termen scurt. La fel și validarea altora. Problema rămâne, ele sunt doar soluții temporare. La fel și pozele perfecte de pe facebook. Aduc alinare prin apreciere, dar doar pe moment.
E ok să crezi că soluția e la tine, dar câteodată chiar nu e. Și nici nu va fi. Câteodată vom muri. De tot, chiar și noi. Câteodată doar vom rata, vom da greș și vom fi mediocri. Câteodată nu vom reprezenta nimic pentru nimeni.
E ok să credem că avem totul pentru a reuși, dar câteodată chiar nu avem. Câteodată doar dăm greș.
Iar asta e bine.
