Începător pe munte

Aproape de fiecare dată când merg pe munte se întâmplă să vină cel puțin o persoană care are puțină experiență sau chiar deloc, iar asta îmi aduce aminte de una din primele mele ieșiri…

Se întâmpla în vara lui 89 sau 90. Eram în liceu și, împreună cu alți 3 prieteni, ne-am hotărât să mergem cu cortul în Ceahlău 2 nopți. Până atunci ieșisem deja de câteva ori cu părinții în condiții asemănătoare, dar niciodată de capul nostru.

Totul trebuia făcut în mare secret, căci nu voiam să afle babacul vreunuia dintre noi. S-ar fi năruit totul că și castelul de nisip lovit sec și nemilos de valuri în Vama Veche și, cel mai probabil, ne-am fi luat-o și pe coajă, preventiv.

Îmi aduc aminte că stăteam și fumam țigări fără filtru la locul ascuns, în spatele bibliotecii liceului când ne-a venit ideea: eu cu încă un prieten am mers la o unitate militară din oraș unde era comandant tatăl unui alt coleg de clasa.

La rugămintea băiatul lui, Maiorul Aniculăiesei ne-a dat pe ascuns un cort de armata de 4 persoane și niște rucsaci. Spun detaliul asta că voi să înțelegeți cu ce am plecat să ne protejăm de mediul înconjurător și sălbatic al muntelui. Acel cort avea un schelet înalt și gros din fier ruginit și o singură prelata, grea, ce se punea deasupra. În total 30 de kg.

Bun. Le-am trosnit o minciună tuturor mamelor și taților cum că mergem la părinții nușhcui care au o vila pe lângă munte și vom sta cuminți acolo și că toți ceilalți părinți deja fuseseră de acord. Ba mai mult, ne și încurajau să mergem. Spre surprinderea noastră, au acceptat cu toții.

Am ajuns la Durău vineri – stațiunea de la poalele muntelui – cu 2-3 ore înainte să se insereze. Firește, puteam să ne punem cortul în campingul amenajat de acolo, dar nu, nu am făcut-o… De ce să fie simplu când poate fi complicat? Noi am ales să-l montăm în adâncul pădurii, la vreo oră de urcat înspre vârf.

– Facem focul și stăm numai noi și o să fie super tare!

Se înserase destul de bine și voiam să pornim focul, iar cortul și restul sarsanalelor erau deja așezate când a început să picure.

Nu l-am mai pornit. Picurii s-au transformat rapid în ploaie, vântul s-a întețit și așa a început urgia. Turna cu găleata, tunete și fulgere împrejur. Beznă.

În mai puțin de o oră, apa a început să pătrundă în cortul nostru mare, de armată, cu o singură prelată. Cam în același timp s-au terminat și bateriile chinezești, cât pumnul, din unică noastră lanternă.

Foc nu, lanternă nu. Singura noastră lumina era de la fulgerele de afară, deși mai bine nu era. Odată cu ea apăreau tot felul de umbre, care mai de care mai înfricoșătoare, pe cort sau printre copacii de afară. Trosc, bum, flash și ploaie torențială. Noi patru strânși ghem în mijlocul cortului, dar nu foarte, că deh, eram băieți, dar ne cam căcam pe noi de frig și de frică.

Fumam pe întuneric și făceam glume proaste la care râdeam cu toții deși nu ne venea.

Între ora 2 și 5 dimineață a fost cel mai greu. Terminasem de băut demult sticluța cu rachiu furată de careva din casă, terminasem și glumele, ne era frig și totul era ud, inclusiv noi.

La prima rază de lumina doi dintre noi și-au făcut bagajul și au țâșnit pe potecă, în vale, spre casă. Ne-au porcăit bine că din cauza noastră s-a întâmplat ce s-a întâmplat, ne-au lăsat cortul îmbibat cu apă care acum avea 50kg și au dat bir cu fugiții.

În timp ce ne strângeam bulendrele ude, a ieșit soarele. Se făcuse cald și senin, iar asta ne-a ajutat mult să luăm decizia de a continua să urcăm. Planul era să înnoptăm tot la cort, dar lângă cabana Dochia, unde urma să ajungem în câteva ore.

De ce tot la cort? Se uscase, era soare și bine afară, iar noi nu aveam bani de cazare. Am împărțit frățește fierotania de cort de armată – fiecare cu gândul că celălalt cară o greutate mai mare – ne-am pus totul în spinare și am pornit în sus.

O oră mai târziu, aproape de Cabana Fântânele pe lângă care treci în drumul spre Dochia, stăteam cu gurile căscate, cu un zâmbet larg și tâmp, iar în ochii noștri era un “vast emptiness”.

În fața noastră se zbenguiau printre flori și iarbă înalta fete. Zeci de fete. Erau cam de aceeași vârstă cu noi, unele stăteau singure, altele se jucau cu pletele în soare și rădeau împreună, iar altele ne priveau curioase.

Îmi aduc aminte că se vedeau frumos razele soarelui ce petreceau printre copaci și fetele aveau o aură luminoasă în jurul lor când mi-am spus că așa trebuie să arate când ai miliarde de dolari.

Ne-am apropiat timizi și am deschis gura pentru a fi primiți în paradis. Urma să spunem o prostie, cel mai probabil. Nu am apucat. Am fost luați aproape pe sus, duși înăuntru cabanei, puși la masă și descusuți. De unde veniți, unde mergeți, ha ha ha hi hi hi.

Era o întreagă clasă de la Liceul Pedagogic din Buzău, 40 de fete și 2 băieți ce stăteau într-un colț și aveau ochii mari și umezi. Se vedea că fuseseră feminizați sistematic, fără voia lor.

Nu am mai plecat la Dochia, firește. Am petrecut după-amiază și seară dansând, vorbind sau pupând-mă cu diverse iele până târziu, când m-am stabilizat lângă aleasa inimii – Geni.

A fost o noapte cu cer senin, plin de stele, promisiuni și cuvinte frumoase.

Duminică, cu lacrimi în ochi, ne-am luat la revedere, ne-am jurat că ne vom scrie și revedea cât de repede cu putință și ne-am întors fără prea multe cuvinte acasă.

La scurt timp după ce am ajuns înapoi la mama și la tata m-am apucat să-i scriu o scrisoare de dragoste lui Geni (da, pe vremea aceea se scriau scrisori de mâna cu cerneală). I-am scris cât am putut eu de frumos și citeț că voi face pe dracu-n patru să vin cât de curând la Buzău să ne revedem. Yeii!

După două săptămâni i-am mai scris una, căci nu primisem niciun răspuns la prima.

Trecuse mai bine de o luna când am primit în sfârșit de la ea scrisoarea. Eram în baie și tremuram tot când am deschis-o. În fața mea stătea scris că nu o cheamă Genoveva – de unde am inventat eu numele ăsta – ci Eugenia și că desigur, este posibil ca ea împreună cu prietenul ei să-mi arate orașul dacă îi anunț din timp.

Dar în afară de întâmplarea asta care mi-a mâncat o juma’ de vară din cauza întrebărilor fără răspuns, am primit și niște lecții. Și nu mă refer la lecții vis a vis de cum faci să te prinzi de ceea ce spune femeia, ci la ce implică de fapt mersul pe munte.

Am făcut atunci un prim pas spre a înțelege că muntele nu cooperează cu binele meu și că doar eu sunt responsabil cu asta.