Legătura Dintre Munte Și Viață
Acum ceva timp, într-una din ieșirile mele la munte, am avut o epifanie 🙂
Mi-am dat seama că fiecare ieșire la multe oglindește perfect modul cum reacționăm în situațiile de zi cu zi.
Când vrem să facem ceva care necesită o implicare de lungă durată, de multe ori apar întrebări la început, neliniști și ajungem să renunțăm sau să ne mințim că nu e pentru noi.
Cu toate astea, când decidem să continuăm să facem ce ne dorim apare schimbarea. Printr-un proces magic de alchimie, teama se transformă în entuziasm și totul conspiră în favoarea noastră. Obținem ce ne dorim sau, în cel mai rău caz, ajungem cât de aproape credem noi că merităm.
Așa e și cu mersul la munte – în primele minute de urcare se învârt în cap mii de gânduri, care mai de care mai haotice: ce caut aici?, o să fie bine?, dar dacă plouă?, ne încadrăm în timp?, am obosit deja!, etc etc.
Apoi, la primul popas, gâfâi de numa numa. Mă uit în jos, văd cât de puțin am mers și mă întreb din nou ce ;:+#%$@ măsii tot caut eu acolo. Apoi mă uit în sus. Abia se vede vârful și mă apucă teama…
Teamă generată de lipsa răspunsului la întrebarea: Dar dacă… ?
La fel că în viață de zi cu zi, întrebarea “dar dacă…?” este una toxică și în același timp complet inutilă. Este inutilă deoarece, în mod evident, nu are cum primi răspuns. Nu am de unde ști ce se va întâmpla, nu? De această întrebare se folosește mintea noastră de fiecare dată pentru a ne ține în inactivitate. Și asta îi convine, asta este scopul ei. Generează teamă în trup, nu mai facem ce ne dorim, iar ea își poate rula liniștită vechile convingeri.
Din păcate, după ce mintea câștigă, iar eu rămân inactiv, apare tristețea. “Poate ar fi fost mai bine să…”, “nu știu cum să fac să…”
Apoi apar furia și frustrarea și, nu în ultimul rând, ajung să îmi scriu în corp informația că eu NU POT și NU MERIT.
Întrebarea corectă pe care ar trebui să ne-o punem nu este “oare este bine să fac asta sau asta”, ci “ce-mi doresc de fapt să fac”. Apoi trec la acțiune. O fac, iar abia la sfârșit observ, gândesc și trag concluzii.
Deși este contraintuitiv, așa arată drumul către bucurie.
Fapta precede gândirii, nu invers, cum am fost învățați. Fapta, ca validare a propriilor dorințe, ulterior gândirea ca instrument de corecție și îmbunătățire.
Copiii nu își pun întrebarea “dar dacă…?”, ei își doresc ceva și o fac. Apoi trag concluzii. Așa arată mecanismul normal de ÎNVĂȚARE, mecanism care, datorită fricii adultului de a fi “penibil”, a fost viciat.
-Vezi? Dacă nu gândești înainte să faci? Etc etc.
Bine, bine, îmi veți spune, dar ca să știu ce vreau trebuie să mă gândesc înainte. Greșit. În calitate de coach am văzut de multe ori cum întrebarea “ce vreau/ce-mi doresc de fapt” pusă și cadrata corect, atrage după sine un proces de scanare a propriilor nevoi și dorințe și implicit ieșirea din sfera analitică, a judecății.
Este dacă vrei O FORMĂ DE MEDITAȚIE la propriile dorințe, o formă de auto-observare și de validare.
Pe munte, la fel că în într-o situație obișnuită din viață, atunci când decid să-mi ascult dorința de a urca, se întâmplă minunea: Ușor ușor, îmi găsesc un ritm în mers și respirație și așa apare starea de flux. Este starea în care nu am nevoie de întrebări sau de răspunsuri, este starea în care știu ce am de făcut.
Tot așa se scrie în corp informația că EU POT și FAC CE-MI PLACE (spun în corp pentru că noi cu trupul facem, nu cu mintea).
În final vreau să-ți mai spun că secretul ajungerii la destinație este acela al pașilor mici. Nu privitul și gânditul la cum să ajung în vârf mă va duce acolo, ci răspunsul la întrebarea “care este cel mai mic pas pe care îl pot face acum”.
Așa apare dragostea pentru proces și implicit dispare nevoia de finalitate, de rezultat, iar în momentul în care ajung în vârful muntelui, la cabană, sau duc la bun sfârșit un proiect drag mie, celebrez 💖
PS: Dacă vrei să vii cu mine pe munte apasă “Join group” în linkul de mai jos:
