Aproape de fiecare dată când merg pe munte se întâmplă să vină cel puțin o persoană care are puțină experiență sau chiar deloc — iar asta îmi aduce aminte de una dintre primele mele ieșiri.

Se întâmpla în vara lui ’89 sau ’90. Eram în liceu și, împreună cu alți 3 prieteni, ne-am hotărât să mergem cu cortul în Ceahlău, 2 nopți. Ieșisem deja de câteva ori cu părinții, dar niciodată de capul nostru.

Totul trebuia făcut în mare secret, căci nu voiam să afle babacul vreunuia dintre noi. S-ar fi năruit totul ca un castel de nisip lovit sec de valuri în Vama Veche și, cel mai probabil, ne-am fi luat-o și pe coajă, preventiv.

Cortul de armată

Stăteam și fumam țigări fără filtru la locul ascuns, în spatele bibliotecii liceului, când ne-a venit ideea. Eu cu încă un prieten am mers la o unitate militară din oraș, unde era comandant tatăl unui coleg de clasă. La rugămintea băiatului lui, Maiorul Aniculăiesei ne-a dat pe ascuns un cort de armată de 4 — și o să fie super tare!

Se înserase bine și voiam să pornim focul. Cortul și restul sarsanalelor erau deja așezate când a început să picure.

A început urgia

Nu am mai pornit focul. Picurii s-au transformat rapid în ploaie, vântul s-a întețit și așa a început urgia. Turna cu găleata, tunete și fulgere împrejur. Beznă.

În mai puțin de o oră, apa a început să pătrundă în cortul nostru mare, de armată, cu o singură prelată. Cam în același timp s-au terminat și bateriile chinezești, cât pumnul, din unica noastră lanternă. Foc nu, lanternă nu.

Singura lumină era de la fulgerele de afară — deși mai bine nu era. Odată cu ele apăreau tot felul de umbre, care mai de care mai înfricoșătoare, pe cort sau printre copaci. Trosc, bum, flash și ploaie torențială. Noi patru strânși ghem în mijlocul cortului, dar nu foarte, că deh, eram băieți — dar ne cam căcam pe noi de frig și de frică.

Fumam pe întuneric și făceam glume proaste la care râdeam cu toții, deși nu ne venea. Între ora 2 și 5 dimineața a fost cel mai greu. Terminasem de băut sticluța cu rachiu furată de careva din casă, terminasem și glumele, ne era frig și totul era ud, inclusiv noi.

Doi au dat bir cu fugiții

La prima rază de lumină, doi dintre noi și-au făcut bagajul și au țâșnit pe potecă, în vale, spre casă. Ne-au porcăit bine că din cauza noastră s-a întâmplat ce s-a întâmplat, ne-au lăsat cortul îmbibat cu apă — care acum avea 50 de kile — și au fugit.

În timp ce ne strângeam bulendrele ude, a ieșit soarele. Se făcuse cald și senin, iar asta ne-a ajutat să luăm decizia de a continua să urcăm. Planul era să înnoptăm tot la cort, lângă cabana Dochia. De ce tot la cort? Se uscase, era soare, iar noi nu aveam bani de cazare. Am împărțit frățește fierotania de cort de armată — fiecare cu gândul că celălalt cară o greutate.

Paradisul de la cabană

Stăteam cu gurile căscate, cu un zâmbet larg și tâmp, iar în ochii noștri era un „vast emptiness”. În fața noastră se zbenguiau printre flori și iarbă înaltă fete. Zeci de fete. Cam de vârsta noastră — unele singure, altele jucându-se cu pletele în soare și râzând, altele privindu-ne curioase.

Se vedeau frumos razele soarelui petrecând printre copaci, iar fetele aveau o aură luminoasă în jurul lor. Atunci mi-am spus că așa trebuie să arate când ai miliarde de dolari.

Ne-am apropiat timizi și am deschis gura ca să fim primiți în paradis — urma să spunem o prostie, cel mai probabil. Nu am apucat. Am fost luați aproape pe sus, duși înăuntrul cabanei, puși la masă și descusuți. Era o întreagă clasă de la Liceul Pedagogic din Buzău: 40 de fete și 2 băieți care stăteau într-un colț, cu ochii mari și umezi.

Geni. Sau Eugenia

Nu am mai plecat la Dochia, firește. Am petrecut după-amiaza și seara dansând, vorbind sau pupându-mă cu diverse iele până târziu, când m-am stabilizat lângă aleasa inimii — Geni. A fost o noapte cu cer senin, plin de stele, promisiuni și cuvinte frumoase.

Duminică, cu lacrimi în ochi, ne-am luat la revedere, ne-am jurat că ne vom scrie și revedea cât de repede și ne-am întors acasă fără prea multe cuvinte.

La scurt timp m-am apucat să-i scriu o scrisoare de dragoste lui Geni (da, pe atunci se scriau scrisori de mână, cu cerneală). I-am scris cât am putut de frumos și citeț că voi face pe dracu-n patru să vin cât de curând la Buzău. După două săptămâni i-am mai scris una, căci nu primisem niciun răspuns.

Trecuse mai bine de o lună când, tremurând în baie, am deschis în sfârșit scrisoarea ei: nu o chema Genoveva — de unde inventasem eu numele — ci Eugenia. Și, desigur, poate ea împreună cu prietenul ei să-mi arate orașul, dacă îi anunț din timp.

Ce mi-a rămas de fapt

Dar în afară de întâmplarea asta, care mi-a mâncat o juma’ de vară din cauza întrebărilor fără răspuns, am primit și niște lecții. Și nu mă refer la cum faci să te prinzi de ceea ce spune femeia, ci la ce implică de fapt mersul pe munte.

Am făcut atunci un prim pas spre a înțelege că muntele nu cooperează cu binele meu — și că doar eu sunt responsabil de asta.